Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Literatura e azi, pentru mine, viaţa mea

        de Laurenţiu Ciprian Tudor

Interviu realizat de Simona Preda

— Laurenţiu, cum te-ai apropiat tu de literatură? Când s-a întâmplat?

— S-a întâmplat în gimnaziu, şi s-a întâmplat pentru că citeam mult. Descoperisem lectura (romanele istorice) şi nu mă interesau decât două lucruri: să citesc şi să joc fotbal (am şi făcut, legitimat, vreo zece ani). Săptămâna mea obişnuită se împărţea între astea două activităţi. Apoi, prin clasa a VIII-a, am participat (îmi plăcea mult româna) la un concurs literar. Abia atunci m-am gândit că aş putea să şi scriu. Oricum făceam compuneri şi comentarii literare de care doamna Lazăr (profa de română) era foarte mulţumită.

— Îţi aminteşti care a fost prima poezie pe care ai scris-o?

— La concursul ăsta de care îţi spuneam (intitulat „Tinere condeie”, cred), am participat cu două poezii (din care mai ştiu doar câte o strofă din fiecare). Ele au fost primele. Una era despre partid şi una despre Ceauşescu, aşa era regulamentul. Nici măcar nu ştiu cum m-am plasat. Nu m-a interesat, dar ţinea de faptul că, fiind pionier, comandant de detaşament (şi premiant), nu puteam spăla putina. Şi era, într-adevăr, şi o provocare.

— Ce este literatura pentru tine?

— Atunci, era cel mai extraordinar mod de a evada şi de a trăi aventuri. Azi, este şi asta, dar şi cea mai deplină întâlnire cu mine, cea mai bună formă de linişte, singurătatea cea mai bogată, grădina. Cred că doar rugăciunea (atunci când îţi reuşeşte) este deasupra. Apoi e călătoria, dar cumva pe acelaşi nivel, ca un revers. Literatura e azi, pentru mine, viaţa mea. E singurul ogor (excepţie face familia, în care includ şi prietenii apropiaţi) unde vreau să plantez şi vreau să strâng. Apoi, recolta vreau să o împart cu ceilalţi. E un modus vivendi. E un fel de a arde.

— Dacă ar fi să alegi, ce preferi să citeşti: proză sau poezie?

— Citesc şi beletristică, şi poezie, şi filosofie, istorie, socio-umane ş.a.m.d. Cam tot ce intră în cultura umanistă. Încerc să îmi aranjez lecturile (şi studiul) întinzându-mă în toate aceste zone. Cel mai des citesc, însă, romane. Am nevoie să călătoresc, să respir, să ies din cunoscutul şi împrejurul meu, din cercul meu strâmt. Dacă nu fac asta, mă sufoc. Nu pot trăi într-o singură realitate. Mă strânge. Mă apucă acel dor de ducă şi, adesea, singura plecare posibilă este cititul. În fapt, nu sunt niciodată doar aici şi acum.

— Ce ar trebui să reprezinte literatura în cetate?

— Exact asta: o fereastră. O fântână. O modalitate serios-relaxantă (ca jocul) de a explora sinele propriu şi posibilităţile umanului. O mărturie, o mărturisire, o inventare, o potenţare. O punere în acord cu lumea pe care o trăim, dar şi cu lumile de ieri şi de mâine. O rezistenţă. O chemare a frumuseţii. O descărcare, dar şi o armonizare. O speranţă.

— Dar scriitorul – el ce rol ar trebui să joace într-o societate?

— Scriitorul este mărturisitorul ăsta. Este cronicarul sinelui, al omului, al umanităţii. Este cel care încearcă să afle şi să trasmită cât mai bine, cât mai deplin, complicata condiţie a umanului. Drama şi miracolul care suntem, toţi împreună şi fiecare în parte. Fiecare un centru, dar fiecare şi margine, culme a creaţie, dar şi nimic, ignorat adesea de ai săi şi neştiut de cei de departe. Ca şi cum n-ai fi fost, ca o părere. Scriitorul este cel care aduce toate astea spre atenţia societăţii din care face parte. Ca un prilej de a fi întrebare, ca o încercare de a fi răspuns. Într-un anume fel consolare, pentru că, măcar regăsindu-ţi trăirile, nu te simţi atât de singur. Asta este scriitorul, un fel de conştiinţă a societăţii sale, iar scriitura lui, un mix de mărturisire (ca un fel de suită de studii de caz) şi transdisciplinaritate. E mult? E puţin? E, însă, obligatoriu. O lume fără acest purtător de poveşti (şi de posibilităţi) e o lume fără oglindă (fermecată) şi fără suflet. O astfel de lume e, în mod cert, o tiranie.

— Cum scrii tu? Ai un obicei anume?

— Nu, nicidecum. Poemele, în faza iniţială, vin singure, sunt traducerea unor stări, a unor presimţiri, a unor doruri. Ele se pot scrie oriunde, atunci când te caută. Abia apoi le aranjezi, le dezvolţi sau le esenţializezi, după caz. Apoi le laşi la dospit sau la liniştire, iar după asta urmează faza finală, când le mai aranjezi o dată, ca să le poţi scoate în lume. Cu eseurile, cronicile sau orice alt tip de proză, ai nevoie de timp şi de linişte, de un loc în care să nu te bâzâie nimeni. Ca să intri în stare, ca să o poţi lucra. Acum, această retragere nu o pot avea decât noaptea sau în weekend-uri.

— Eşti un intervievator fin şi răbdător – volumele tale stau mărturie. Îţi place, nu-i aşa? Ce înseamnă pentru tine a te afla în dialog cu cineva?

— Da, îmi place. Îmi plac poveştile de viaţă, traseele pe care le au unii oameni, hărţile lor lăuntrice pe care le numim când destin, când lumi interioare. Îmi place să aflu care sunt resorturile interioare, inside-urile pe care le au cei pe care îi intervievez, mărturia lor despre ei înşişi, povestea lor despre ei, reprezentarea de sine pe care o au. Pentru că ăsta este adevărul lor. Este, pe de altă parte, educativ să vezi cum unesc punctele vieţii căutând să vadă şi să redea coerenţa vieţii lor, sensul ei. Mă pasionează şi modalităţile de rezilienţă pe care le-au găsit, cum şi-au dovedit destinul, astfel că au dobândit reuşita şi, uneori, excelenţa. Este foarte inspiraţional şi, uneori, ce afli poate servi drept model celorlalţi, nu doar pentru că am în vedere artişti, ci, mai ales, pentru că am în atenţie oameni care s-au căutat şi se caută. Altfel, tehnic vorbind, folosesc un amestec propriu de interviu socratic (un fel de maieutică) cu interviul calitativ din socio-umane (psiho-socio-antropologic – ţine de profesia mea).

— Îmi amintesc că vorbeam despre asta zilele trecute – ţi se spune adesea „tânărul poet”. Mie mi se pare fermecător, tu cum comentezi?

— Evident, mă bucură, mai ales că în acest septembrie împlinesc cincizeci de ani. Probabil primesc, încă, eticheta asta pentru că arta te menţine tânăr. Nu spunem că tinereţea este o stare de spirit? Arta, astfel, te obligă să ieşi din conformism, din statui, dintr-o cuminţenie suspectă care este când complacere, când pierdere de sine sau capitulare. Adevărata artă îţi dă un fel de luciditate care te depărtează şi de autoiluzionare, dar şi de resemnare. Spiritul tânăr pe care ea ţi-l transferă este şi inocenţă, şi speranţă, şi vedere corectă, şi spusul lucrurilor pe nume. Este ca în binomul existenţialist absurd-fericire. Artistul este un fel de Sisif, care caută fericirea (şi uneori o găseşte, sau fericirea lui este arta). El este un eliberat, în lumea de aici, dar şi (mai ales) în lumea lui, pentru că timpul său nu mai are capac şi pentru că el devine o prezenţă cu simţ transcendent. Din această cauză, nu consider faza cu „tânărul poet” exagerată, pentru că vârsta mea psihologică, deşi am părul grizonant bine, nu depăşeşte treizeci şi ceva de ani.

— Am recitit de curând unul dintre interviurile tale realizate cu poeta Liliana Ursu şi mi-a rămas în minte o sintagmă superbă: „În ce duh trăieşti, în acela şi scrii”. Tu în ce duh trăieşti, Laurenţiu?

— Această frumoasă vorbă a doamnei Liliana Ursu este din Cartea paşilor, volumul de dialoguri pe care l-am publicat împreună, în acest an, la editura „Spandugino”. În ce duh trăiesc? În ce duh scriu? În acela în care am şi răspuns până acum la acest interviu. Duhul meu este unul amestecat, dat de straturile cu limite elastice pe care le are personalitatea mea culturală (şi nu numai) cu reperele ei, cu sistemul ei de referinţă. Ei bine, am un pronunţat strat bizantin (aici intră ortodoxia mea şi fericita mea copilărie rurală, românitatea, orientalismul, familia şi rădăcinile ei valahe şi tot ceea ce dă o bază sănătoasă). Acest strat bizantin este într-un dialog (nu întotdeauna senin) cu un strat baroc (mai pronunţat după 40 de ani), prin care, ca braşovean, ca transilvănean, mă prelungesc şi rezonez cu Apusul şi cu cultura lui. Port, de exemplu, mereu, o Veneţie în mine sau gândurile îmi zboară adesea spre castelele cu grădini baroce de pe Valea Loarei, iar când, înlăuntrul meu, nu cântă muzică psaltică, cu siguranţă se aud frazele ornamentale ale muzicii preclasice. Acolo unde cele două straturi se confundă, trec unul în celălalt, aşa ca apa cu uleiul, găseşti o anume solaritate, o bucurie de a fi, un anume hedonism, o luciditate care iubeşte jocul şi ştie să râdă, un clarobscur, ca acela pe care-l găseşti vara într-o cameră tăcută: umbră bună şi pete de lumină. Cam ăsta e duhul, suflul, suflarea.

— Mai citeşte frumuseţea? Sau numai frumuseţea citeşte?

— Da, te referi la categoria mea de postări de pe facebook: #frumuseţeaciteşte. Este o categorie în care pun tablouri sau fotografii de artă, cu femei frumoase, care citesc. Miza principală este de a îndemna lumea să citească corelând această acţiune cu starea de bine pe care ţi-o dă vederea frumuseţii. Apoi, este şi o luptă cu un stereotip: acela că femeile frumoase nu sunt inteligente, profunde, citite (da, frumuseţea fizică le este, adesea, o mare capcan㠖 aceea de dezvoltare unilateral㠖 dar nu este obligatoriu să fie aşa). Pe de altă parte, un al treilea mesaj este că frumuseţea adevărată este cea care rezidă din interior, care certifică ceea ce fizicul afirmă. Este, cu alte cuvinte, referirea la acelaşi model al filosofiei greceşti (kalos kay agathos), al relaţiei dintre bine şi frumos, al relaţiei dintre frumuseţea fizică şi cea morală. Asta nu înseamnă, însă, că doar frumuseţea citeşte (ca să mă întorc la întrebarea ta), ci că orice/ oricine citeşte poate deveni frumos, deoarece căutarea frumuseţii şi a înţelepciunii (un alt fel de frumuseţe) cheamă frumuseţe.

— De unde te inspiri?

— În principal, din frumuseţile văzute, trăite, dar şi din amintirile cu frumuseţe şi, mai ales (cred), din acel dor de frumuseţe care nu mă părăseşte niciodată, din acea presimţire, adulmecare a ei, amestec de vis şi melancolie care mă face să fiu ca într-o formulă de tipul „deja şi nu încă”. În general, sunt într-o stare de receptivitate, de disponibilitate care face s㠄simt enorm” şi s㠄văd monstruos”, adică augmentat, în tuşe mai apăsate decât ceilalţi. În acest fel înţeleg şi acel proverb arab (cred) care ne învaţă c㠄frumuseţea este în ochiul celui care priveşte”. Pentru că ochiul cu frumuseţe vede, recunoaşte frumuseţea.

— E mai uşor să scrii atunci când eşti fericit?

— Nu ştiu. Şi fericirea scrie, ca şi suferinţa. Nu cred, ca unii, că fericirea e mută, chiar cumva naivă şi prostuţă, preocupată doar de ea însăşi şi de intensităţile pe care le simte. Cred că fericirea cea mai adevărată este cea care ştie suferinţa, care a trăit-o şi s-a recuperat, care înţelege efemeritatea şi tocmai de aceea se bucură de clipă. Cred că fericirea matură este lucidă, cunoaşte pătimirea, lupta, consecinţele. Pentru că fericirea autentică este o alegere, un refuz de a capitula, o melancolie care surâde. Pe de altă parte, revenind, există cântece de veselie şi cântece de jale. Pentru mine, însă, cea mai fertilă stare este acea tristeţe care visează, acel dor de deplin şi de departe.

— Mi-a plăcut mult – dincolo de conţinutul excelent şi te mai felicit încă o dat㠖 titlul cărţii tale de poezie Loc de oftat (Ed. „Şcoala Ardeleană”, 2021). Ce este un loc de oftat? Unde se află el? Cum l-ai găsit tu?

— Orice spaţiu deschis, descris, de artă este un loc de oftat pentru că oftatul este scăparea de preaplinul acumulat. Un volum de poeme este, astfel, un spaţiu cum nu se poate mai bun pentru oftat. Nu pui aici şi tristeţi, şi bucurie, şi doruri, şi amintiri, şi dorinţe, şi chemări? Ba da. Astfel, oftatul nu e doar al oboselii, al negativităţii, al încercărilor. E, mai degrabă, un amestec de bine şi rău, de încurcare şi descurcare, de zâmbete şi de încruntări. Oftezi şi de bine, pentru că ai scăpat, pentru că vezi speranţa, pentru că înţelegi că dracul nu e atât de negru şi că îl poţi învinge, te poţi, deci, descurca. Aşa oftatul este semnul cel mai firesc al vieţii, cu toate ale ei. Aşa e şi poezia. Ea este cea care dă seamă de toate. Şi lucrurile sunt cu atât mai adecvate cu cât acest volum este al unui bărbat de peste patruzeci de ani care a văzut şi a trăit multe, dar nu a părăsit niciodată poezia. În plus, e de spus şi că tipul alcătuirii lui a fost acea stranie perioadă a pandemiei.

— Ce ne pregăteşti, la ce carte lucrezi acum?

— La momentul la care răspund întrebărilor tale am două (semi)certitudini. Nu vorbesc decât despre ele şi niciodată despre proiecte, idei, dorinţe. Am terminat un volum de dialog cu Nicu Alifantis, care urmează să apară în octombrie-noiembrie (până la „Gaudeamus”): este o carte alcătuită în câţiva ani şi este cadoul meu pentru cei 50 de ani de carieră (cât vârsta mea!) pe care i-a împlinit anul acesta. Şi, tot în octombrie-noiembrie, voi scoate o antologie de poezie (am semnat, deja, contractul cu editura „Creator”), pentru că, pe lângă strângerea unei jumătăţi de secol de viaţă, în acest 2023, sunt şi 20 de ani de când scriu poezie. Am debutat, în 2003, cu un volum de versuri care se chema Teama de cerc şi fuga după aripi. Cred că, pentru un singur an, trei cărţi sunt suficiente: acestea două şi Cartea paşilor cu marea poetă Liliana Ursu. Să dea Domnul să aibă toate cititori! Îţi mulţumesc mult!

© 2007 Revista Ramuri